REMAPPING MEMORY. MEMORIA SENSIBILĂ

E esențial să menționez că am avut un call pentru artiști multimedia, care să creeze pentru site-ul TNAMTdigital. Șase artiste ne-au făcut să vedem arhiva prin ochii lor și, dincolo de provocările zilnice (de mailuri și de comunicare, de ordine – care rămâne cuvântul central, de deadline-uri – frica mea supremă), să văd evoluția acestor proiecte m-a bucurat și emoționat sincer. Pe toate creatoarele le știam din alte medii, le admirasem munca, astfel că, să urmăresc specific aceste proiecte m-a făcut să le cunosc altfel.
Rolul meu central a fost, dincolo de implicarea în toate cele de mai sus, să creez o instalație multimedia care să oglindească elementele de arhivă. Trecerea de la performativitate la trans- și multimedialitate a fost stranie și provocatoare– pe de o parte pentru că lucrul cu actorul este ceva ce mă preocupă (și acum existau alte elemente care deveneau „actanți”), apoi pentru că scopul meu a fost ca spectatorul să nu aibă senzația unui spațiu muzeal tipic, ci să pătrundă într-un mediu la graniță între o teatralitate inerentă și diferite tipuri și medii purtătoare ale memoriei. Totodată, clădirea teatrului se află în renovare, astfel că această translatare a memoriei culturale într-un fost spațiu industrial, cel al clădirii Fabricii de bere (devenită Fabrica de Teatru, în care se desfășoară acum repetițiile și spectacolele) adaugă un nou strat instalației. Un labirint se întinde în holul și în foaierul Fabricii, cu pereții de cărămidă. Gândit, ca și memoria noastră, împotriva cronologiei lineare, ci ca niște flash-uri cu lumini, muzici și viziuni spontane, cuprinde spații proiectate tematic și decupate de panouri din decoruri vechi. Astfel, el se deschide și se închide cu proiecțiile a două scurte animații realizate de Ioana Satmari, în care avem câteva personaje centrale, așa cum le-a gândit ea: pe spectator (care suntem noi – fiecare dintre noi), o ușă gigantică, ce desparte prezentul de trecut, Gaura Cheii, care ne permite să vedem dincolo, înapoi... și lumea acestui trecut, care, la final, ajunge să permeeze prezentul. Între cele două se petrece „călătoria”.
Mai întâi: cum ne amintim? – pătrundem într-un spațiu ca o cabină de developare foto. Aici capătă concretețe memoria teatrului, până atunci, o virtualitate. Inspirată de o serie de fotografii pe film din deplasarea în Grecia a trupei teatrului, în anii ’90, alveola de memorie luminată roșiatic este însoțită de proiecții din spectacolul Medor.
Mai apoi, odată intrați în foaier, intervine întrebarea: ce ne amintim? Regăsim un spațiu dedicat copiilor, gândit maximalist, cu multe obiecte aglutinate între panouri, toate trimițând la o lume vrăjită, cu eroi și eroine, cu animale fermecate și castele ipozante. El are în centru un cort cu umbre ale fostelor obiecte de recuzită din spectacolele dedicate celor mici. Între efemeritatea teatrului și umbrele amintirilor din propriile copilării, ne întoarcem într-un spațiu al ludicului și al bucuriei, inspirat de direcția repertorială majoră a teatrului, spectacolele pentru copii, și, cu predilecție, de filmarea unei serbări de iarnă, din care rulează fragmente în cort. Mai apoi, în labirintul memoriei, găsim un spațiu dedicat femeilor – un muzeu al feminității impusă din exterior, la suprafață: oglinda, schela pe care se punea costumul, și un muzeu al intimității, al corpului feminin, în afara convențiilor. În spațiul unui baldachin, acest joc aparență-esență, trecut-prezent capătă forma unui videopoem, inspirat de filmări ale unor spectacole din anii ’90 și de imagini ale femeilor din acestea, respectiv de felul cum am făcut cunoștință cu foste actrițe ale teatrului, înainte să le cunosc din arhivă și cum apropierea de trecutul lor din Turda a completat o imagine-puzzle. În continuarea lui, muzeul intimității (nu doar feminine) se întinde pe pian: obiecte vechi de recuzită, de la creioane dermatograf, la pantofi vechi, până la ciucuri și cărți de joc ilustrează obiectual poveștile din interviurile cu oameni ai teatrului turdean. Urmează un spațiu dedicat anilor ’70 și ’80 din teatru – un mediu disco, cu kitsch și culoare – un spațiu unde putem plasa direcția repertorială a comediilor bulevardiere din teatru.
O altă întrebare importantă este: Cine își amintește? – așa că am dedicat, în instalație, un spațiu special memoriei vii, interviurilor cu oameni din teatru – cele coordonate de Luana Hagiu și Grațiela Bădescu, anul trecut, respectiv cele pe care eu și Grațiela le-am filmat în aceste luni. Întâlnirea cu acești oameni – de la actori și regizori, scenografi, la regizori tehnici, garderobiere, portărițe, poveștile lor sunt cele care, ca arhivă vie, au inspirat și au dat sens acestei instalații, pentru mine.
Nu în ultimul rând, din instalație nu putea lipsi un spațiu în care publicul să cunoască artistele multimedia și creațiile lor (care urmează să fie încărcate pe site). Între videopoeme și obiecte-inspirație, obiecte-suvenir, publicul este în spațiul liminal dintre trecut și prezent. Ușa – personajul din instalație și ultima animație încheie această călătorie-labirint.