Arhiva ca loc al convorbirii
Odă afișului de teatru
6 iulie 2022
Întâlnirea arhivei artistice a Teatrului Național Aureliu Manea din Turda ne-a dezvăluit o ecuație de cunoaștere și descoperire care nu se poate articula în afara unui registru plural. Arhiva e întotdeauna populată, efervescentă, surprinzătoare, traversată de dinamica mai multor oameni, în ipostaze și cu responsabilități diferite. De la personalul managerial, care supervizează conținutul arhivei, la personalul tehnic, care are responsabilitatea logistică a arhivei, la voluntarii care au participat la digitalizarea documentelor, aflați pentru prima dată în contact cu acest tip de materiale istorice. Iar lista se poate extinde și spre figurile tutelare sau personalitățile care au marcat constituirea arhivei. Această coabitare, impusă de arhivă, generează o atmosferă de prezență/absență cu totul aparte. Deși suntem tentați să tratăm arhiva ca pe un lucru singular (poate un depozit inert sau o colecție compactă de date, obiecte și materiale), ea ne înconjoară mai degrabă ca un mediu.
Am putea spune că arhiva este o realitate hibridă, un trecut-prezent materializat, asimetric. Acest mediu trecut-prezent ne oferă posibilitatea de a recompune segmente de viață teatrală, viață politică, viață urbană, viață declinată într-o multitudine de domenii care își găsesc punctele de convergență pe scenă sau în jurul scenei. Însă aceste operații se bazează pe detașare, eventual pe un instrumentar de specialitate, pe gesturi care au nevoie să simplifice, să decupeze.
A te apropia ca atare de arhiva artistică a teatrului presupune o experiență imersivă. De aproape, arhiva are la rândul ei lucruri de spus: ne somează în felul ei, ne invită la conversație, ne întrerupe cu întrebări sau nedumeriri. De aproape, arhiva se manifestă ca o realitate eterogenă, multiplă, fragmentară. O realitate vie care se lasă văzută în condiții specifice, se lasă atinsă sau auzită în anumite coordonate, ca un organism cu viață proprie, tatonând terenul și intrând în interacțiune cu cei din proximitate.
În contextul teatrului turdean, arhiva vine cu această oportunitate fascinantă de a deschide un spațiu de dialog, de a face loc unor subiecte suspendate sau neremarcate, de a distinge teritorii noi, dar și de a comemora și revizita traseele unor vieți individuale, urmele și personalitatea unor oameni în carne și oase, persoane pe care o parte dintre noi i-am cunoscut, i-am admirat, i-am urmărit. Sunt enorm de multe voci care persistă în interiorul arhivei, care se completează sau se suprapun, uneori atenuate sau amestecate, alteori nediferențiate de o suită de voci comune. Ele conturează micro-secvențe de istorie trăită sau episoade și experiențe umane incongruente cu metodele disponibile de arhivare. Este ceea ce regizoarea Muriel Manea, fiica regizorului Aureliu Manea, a exprimat foarte sugestiv prin expresia arhiva graiului viu, într-un interviu care face parte din demersul proiectului Arhiva Artistică TNAMT Digital, ca încercare de reconstrucție a spațiului de dialog și de articulare a prezentului și trecutului, apelând la memoria vie a celor care au cunoscut îndeaproape activitatea teatrului turdean.
Interviurile desfășurate în timpul proiectului s-au concretizat ca necesitate organică a acestei etape de a demarca un câmp de lucru cât mai cuprinzător, de a potența informațiile și datele furnizate de documentele istorice. Ca demers preliminar, cele 5 interviuri cu persoane din corpul artistic și administrativ al teatrului au reliefat experiențe transversale și puncte de vedere care pot deveni repere pentru o conversație mai amplă. Prin accesarea experiențelor directe, care îmbină dimensiunea profesională cu cea personală, se pot articula perspective mai nuanțate asupra arhivei, atât în termeni de conținut, cât și ca explorare a unui mediu profesional/artistic.
A genera contexte favorabile pentru asemenea conversații, care se pot structura în timp, atingând inclusiv chestiunea practicilor curente de arhivare, este un obiectiv inerent pentru un proiect care își pune problema valorificării unui trecut cultural specific. Arhiva ne învață că trecutul, indiferent cât de nișat ar fi, este o realitate în fața căreia suntem mereu co-responsabili, o realitate constituită la nivel de grup, într-un regim colaborativ și într-o dinamică locală.
Mihai Pecingine
