Expozitie AR

Expoziția AR propune o experiență interactivă și imersivă, ce aduce în prim-plan memoria și transformările teatrului turdean printr-o perspectivă contemporană.

Această secțiune expozițională cuprinde 6 lucrări artistice create de duo-ul Reniform, Ioana Nicoară și Sergiu Negulici, în colaborare cu dramaturga Ioana Toloargă și cu echipa Proiectului Mind the Gap. Echoes from the Archive. Lucrările digitale, care apelează la tehnologia realității augmentate, sunt ilustrate muzical de formația Makunouchi Bento, prin integrarea vocilor familiare ale actorilor TNAMT și prin crearea unei ambianțe sonore care ne invită în atmosfera narativă a fiecărei scene în parte.

Animațiile AR, care sugerează un teatru de păpuși futurist, împreună cu dinamica dramaturgică esențializată, potențează subiectele selectate și generează un fel de ansamblu de origin stories ficționalizate ale teatrului din Turda. Astfel întrevedem cum această instituție locală a fost constrânsă să se reconfigureze constant, în funcție de politicile și presiunile socio-culturale ale unor epoci diferite, păstrându-și o identitate proprie și cultivând resurse artistice de anduranță și rezistență.

Acest joc subtil între documentare și ficționalizare, care deseori apelează la coordonatele memoriei colective locale, amplificată prin estetica AR, deschide o poartă către forme de arhivare încă nefamiliare sensibilității contemporane.

Vă invităm să descoperiți online cele 6 lucrări AR ficționalizate și ambianța lor, create de o echipă excepțională de artiști care au explorat și reimaginat fondul ARhivei ARtistice TNAMT Digital. Pentru a viziona lucrările AR, descarcă aplicația Reniform App (iOS & Android), deschide-o și scanează lucrările pentru a descoperi conținutul digital.

Lucrări

SCĂRILE DE LA INTRAREA ARTIȘTILOR

1976. O tânără scenografă la început de carieră și un regizor reîntors la teatrul din Turda urmează să înceapă repetițiile pentru un nou spectacol. 2025. O tânără dramaturgă la început de carieră și doi actori angajați de câțiva ani la teatrul din Turda parcurg imaginar, împreună cu Rică și Clara, dimineața primei repetiții. 1976. Scările de la intrarea artiștilor din teatru. Ea urcă și el coboară. Regizorul o cere de soție pe scenografă, fără să știe cine e. Coup de foudre. 2025. Sunt Clara Labancz și Aureliu Manea. Cu toată fragilitatea re-enactmentului, dramaturga încearcă să imagineze ce gândeau, ce simțeau, care era vocile lor interioare. Actorii intră și ies din rolurile Clarei și al lui Rică – îi admiră și îi umanizează. Cât de apropiate mai pot fi credințele noastre, fricile noastre, idealurile noastre de ale lor? Adevărul e că, deși scările teatrului sunt aceleași, nu vom avea niciodată acces la lumea lor intimă… dar să ne-o închipuim poate fi cel puțin la fel de uluitor.

Vezi lucrare

TRUDITOARELE

Femeile din spatele cortinei cântă, cos, piaptănă, curăță, suferă, muncesc, robotesc, pentru ea… Teatrul lor este tot o femeie – fiica sau sora lor, parte din ele, pe care o gătesc mireasă pentru fiecare întâlnire cu spectatorii. Mâinile lor fac și desfac „miracolul” scenei. Dar poveștile lor? Cum ajung plasatoare sau garderobiere, peruchiere sau regizoare tehnice? Cine sunt ele, dacă mutăm reflectoarele în culise? Pe mai multe voci și în diverse acorduri răsună un cântec despre femeile care țin, ca pe-o trenă, cortina, un poem-cântec inspirat de articolul (omonim) al Sarei Pongrac, participantă la Programul de Cercetare al proiectului.

Vezi lucrare

PIU-PIU: S-a întâmplat la Costinești

Înainte de a se angaja la teatru, unii actori au avut alte meserii, printre care și munca în fabrica de ciment din Turda. De la a face ciment, la a face happeninguri e un drum scurt, pe care îl parcurg împreună cu TTT (Trupa Teatrului Tânăr, înființată de regizorul Virgil Andrei Vâță). Odată antrenați, participă la Festivalul Tânărului Actor de la Costinești. Cum reacționează poliția anilor ’90 la agitația făcută în stațiune de o gașcă de actori costumați, care pot spune doar „piu-piu”?

Vezi lucrare

Stela, o galaxie de stele

Moartea prematură a actriței Stela Furcovici aduce împreună toate miturile despre ea, povestite de un cor de voci disonante (o admiratoare – tânără actriță căreia i-a fost model, portăreasa teatrului – cea mai bună prietenă a ei, un coleg actor – pregătit să o coboare de pe soclu, un impresar hollywoodian – revanșard că ea nu îl urmase la Hollywood, un bărbat pe care l-a iubit). Fiecare o recreează pe Stela, într-o oglindă distorsionată: Stela, două stele, o galaxie de stele. Dramaturga interoghează fragilitatea mitului unei personalități teatrale și cinematografice, într-un oraș industrial de provincie, construcția și reconstrucția identitară prin apel la aceste viziuni „din afară”, subiective și contradictorii. Se poate ca Stela să fi fost toate acestea sau niciuna dintre ele, însă ceea ce problematizează fragmentul este rezistența Stelei – prin vocea ei, ca personaj, sau, metateatral, a dramaturgei – la un adevăr tare, unic și indestructibil, la încorsetarea într-o imagine clară și fixă. Personalitatea ei, ca o fulguranță, mereu grăbită, nu așteaptă stabilizarea și clarificarea clișului fotografic, ci lasă o urmă în memoria celorlalți, ca o dâră luminoasă – poate coada unei comete sau a unei stele căzătoare.

Vezi lucrare

CIT (Cea care iubește teatrul)

O femeie-sufleor, Ana Cosac, amestecă dragostea pentru teatru cu iubirea pentru soțul ei, regizorul tehnic Ovidiu Cosac. În spațiul fragil al memoriei, Vidi este teatrul și teatrul devine Vidi. Glisăm de la o amintire la alta, între dificultățile din perioada de autofinanțare (turnee, deplasări, lipsuri, autocare vechi, care rămân în pană, frig) și provocările pe care procesele de creație le aduc și pentru personalul tehnic (relația cu actorii, cu regizorii, înlocuirile „cu textul în mână”, accidentele comice). De cealaltă parte a cortinei, imaginea celui iubit se conturează tot mai clar, ca o străfulgerare luminoasă și omniprezentă.

Vezi lucrare

Frontiere fantomă

Pentru Radu Botar, actor al teatrului turdean, în anii ’90, primul contact cu Occidentul înseamnă și primul proiect teatral transfrontalier. Acesta debutează prin colaborarea cu regizoarea Bèatrice Audry, la Turda, pentru spectacolul Medor (1993) și continuă (1994) cu un proiect la Lyon: Plămânul imaginar sau Molière într-o răsuflare, de Philippe Faure (regizat tot de Audry). Emoțiile, anxietățile și foamea lui de libertate, ca est-european, întâlnesc curiozitatea artistului vestic pentru spațiul de dincolo de „cortina de fier”, rămasă ca o „frontieră fantomă” în mentalul colectiv. O disparitate de putere transpare nu doar între ipostazele la lucru ale protagoniștilor, de regizoare și actor, ci și între cele două universuri geopolitice pe care le aduc în scenă odată cu ei. Bazată pe articolul Sabinei Cojocaru, pe interviul realizat de ea cu actorul Radu Botar și pe jurnalul de repetiții scris de regizoarea Bèatrice Audry, Plămânul imaginar (1994), scena colează secvențe care vorbesc despre exotizare, putere, libertate și încredere în procesul de creație la intersecția a două culturi. Dacă, în general, publicul nu are acces în laboratorul de creație al artiștilor, acum nu doar că pătrundem în culise, prin intermediul jurnalului și al interviului, dar înțelegem și pozițiile socio-culturale din care sunt date și metabolizate indicațiile sau este privit procesul de creație, în sine.

Vezi lucrare