Interviu cu actriţa Maria Voronca realizat de Ioana Toloargă
REMAPPING MEMORY. MEMORIA SENSIBILĂ
11 noiembrie 2023
- Ce înseamnă teatrul pentru dumneavoastră?
- Povestea asta cu teatrul a fost, mi-am dat și eu seama destul de târziu, a fost de când lumea, de când am venit... Și am să vă spun că eu sunt refugiată, de la Cernăuți. Și, când ne-am refugiat de la Cernăuți, trecând printr-un vagon, făcând nu știu câte zile în București, în sudul țării, tatăl meu, fie iertat, a zis: mergem în Banat, că acolo este pâinea cât roata carului. Și am pornit-o spre Banat. Și am ajuns în Banat și, aici vreau să ajung... Mama mea mai aducea pe lume o zămislire, pe fratele meu. Și, după ce l-a adus pe lume, tatăl meu s-a prăpădit și eu am rămas dădacă. Dar, aveam un fix. Încă nu murise tata... voiam să mă duc la București, la o mătușă, să mă fac actriță. Asta era ideea mea. Ceea ce am și făcut. După ce l-am legănat pe fratele meu cu covata, așa, mi-am luat o bocceluță, un scutec curat de-al fratelui meu, mi-am făcut o bocceluță și am pornit spre gara din lugoj. Între timp, părinții mei au sesizat dispariția mea, au început să mă caute, nu mă găseau, dar o vecină a zis: vecine, pe cine cauți, pe Maricica?, așa-mi ziceau. Zice, am văzut-o mergând spre strada Gării. Se duce, lasă totul și se duce să mă caute. Și m-a găsit, bineînțeles. Unde te duci? La București, să mă fac artistă. Bine, hai acasă. Nu m-a pedepsit prea tare și poate că numai acum sesizez sau îmi dau seama că tatăl meu a avut un zâmbet când a auzit motivul meu. M-a legat de piciorul patului și asta a fost pedeapsa și nu m-a bătut, deci nu mă băteau. Deci, ăsta a fost primul impuls. După aceea s-a mai întâmplat o treabă. Eram in clasa I parcă și, ca orice vedetă deja în școală, am primit rolul Albă-ca-zăpada. Încă trăia tata. Abia buchiseam, abia citeam, clasa I, la început. Și aici, altă previziune, sau altă... tatăl meu a luat un caiețel din ăla subțire, cu nu știu câte foi și mi-a scris tot rolul cu litere de tipar, ca eu, eleva de clasa I să pot citi mai ușor și să-l pot învăța. Partea tristă a lucrurilor este că, la serbare, tata nu a apucat să vadă, fiindcă, între timp, a plecat pe alte meleaguri. Și eu am jucat Albă-ca-zăpada, nu așa cum ar fi trebuit, în minunata rochie albă, ci s-a improvizat o rochie, mama, săraca, și ea șocată... dar, acum am constatat iarăși că, parcă văd figura tatei când mi-a scris acel caiet. Caietul s-a prăpădit pe parcursul anilor și de aicea am considerat eu că am avut o binecuvântare a tatălui meu pentru această profesie și probabil că, în subconștient, și asta m-a ținut, pentru că, întâmplător sau nu, drumul meu în această profesie nu a fost ușor. Deci, aceasta este povestea pe care o am în minte aproape fizic, aproape palpabil, acel caiet, tata și cu ce se întâmplă. Dorința mea de a ajunge actriță încă de la 7-8 anișori.
- Cronologic, mergem mai departe. Știu că sunteți legată de trei locuri: de Lugoj, unde v-ați refugiat de la Cernăuți, Turda și de Craiova.
- Turda, probabil că așa a fost să fie... Probabil că destinul și-a spus cuvântul și că ce ți-e scris în frunte ți-e pus. Deci, atunci când profesoara m-a trimis, actrița Aneta Cuzin
Șerbănescu, fosta soție a lui Mișu Fotino bătrânul, care a fost furată de colonel și l-a părăsit pe actor, a ajuns pensionară și a ajuns profesoară la Școala de Artă din Lugoj. Și doamna Anica m-a văzut, căutând oameni care vor să facă teatru, probabil într-o serbare, la școală și mi-a zis: domnișoară, nu vrei să faci teatru?. Ba da, cum să nuuu! Și așa am ajuns la Casa de cultură din Lugoj, în 1953 și tot cred că am fost binecuvântată și am avut noroc. Am intrat în teatru într-un colectiv și într-un loc unde, chiar dacă era teatru de amatori, totul se făcea cu multă seriozitate și cu mult drag, cu dragoste pentru a fi pe scenă. Și această dragoste pentru a fi pe scenă am urmărit-o de-a lungul vieții pentru oamenii din jurul meu și m-am urmărit și pe mine, pentru că, cu această dragoste, am avut în viața mea ocazii când trebuia să abandonez și nu am abandonat! Așa am ajuns să joc Maia din Clanul.... și am început. Și această Maia trebuia să aducă niște fursecuri făcute de ea, în piesă. Eu nu am spus nimic la nimeni, m-am dus acasă și am spus: mama, trebuie să fac niște pișcoturi. Și le-am făcut. Și la prima repetiție care s-a făcut la scenă m-am dat cu făină pe față, m-am uns toată cu făină și am intrat pe scenă tava cu piușcoturi. La repetiție Anica Șerbănescu din sală a spus și asta mănâncă teatru pe pâine. - Și de atunci sunteți Maia.
- Da, și de atunci sunt Maia, da.
- Și am mai primit această expresie de la bătrânul Mugur (Val Mugur), când am intrat într-un rol la Turda, mai târziu, în Hagi Tudose, în Fifica. Eram brunetă, cu un păr superb. Și: Maia, zice, te vreau blondă. Am încercat nu știu câte peruci, nu-mi stăteau bine, mă îmbătrâneau. Iar meșterul Mugur a zis: Mărițico (el îmi zicea Mărițica), nu vrei să te faci blondă?. Ba da. Și m-am făcut blondă într-o zi jumătate, de la părul ăla negru, creț. M-am dus la colega mea care juca în Duelul, doamna Florescu. Și i-am zis: doamna Florescu, fă-mă blondă!, dar meșterul a zis: să nu te grăbești, că ai un păr tânăr, sănătos, să nu faci vreo nefăcută. Și, după nu știu câte zile, am ajuns la teatru, aveam un hanorac așa, cu glugă. Am intrat pe scenă, mi-am dat gluga jos și am zis: meștere, e bine? și a venit a doua oară spus pentru mine: și asta mănâncă teatru pe pâine. Și, cum vă ziceam, lozinca mea de pornire, baza era în mine, că mănânc teatru. Și am plecat: am făcut teatru!
- Cum ați început munca la Turda? Cu ce roluri ați început și cu ce regizori ați colaborat? Cum a fost colaborarea cu ei?
- Norocul meu că am avut în spate toate rolurile pe care le-am făcut la Lugoj, roluri destul de importante. Pentru că așa s-a întâmplat. Le-am făcut, că a fost bine și m-au distibuit. Trupa era foarte mare la Lugoj. Și am dat concurs la Turda, la Craiova și parcă trebuia să dau concurs și la Târgu-Mureș. Am urmărit toată presa, să vedem unde mă duc. La Craiova n-am reușit și mai urma Târgu-Mureș și ăsta. La Craiova am avut colegă pe o fostă lugojeancă, pe care toată lumea o știe, Nuți Stoia, Josefina Stoia, care era actriță la Craiova (fusese întâi la Reșița). Și eram bune prietene. Ea mi-a spus: Maia, din experiență mi-a spus, dacă vrei să faci meserie, du-te la Turda, nu veni în Național! Aici trebuie să lupți..., era distribuție mare... și am ascultat-o, fiindcă și ea a făcut Reșița câțiva ani și apoi a ajuns la Național. Și bine am făcut! Cum am venit, am primit din start două roluri, unul Amelia, din Lumea apelor, al lui Aldo Nicolaj (regia Victor Tudor Popa) deci, jună-primă și, al doilea, compoziție de mama Zinca, din Sosesc Deseară (regia Constantin Leoveanu). Astea au fost bubuielile, deci, trebuia să fac compoziție. Și le-am făcut! Ăsta a fost începutul și de-aicea, poate că norocul nostru, al trupei de actori tineri, a fost a fost că repertoriul era mare, se juca foarte mult. La spectacole, era, de la începutul stagiunii, stabilit câte premiere scoți, câți spectatori ai, câte deplasări faci, cât trebuie să încasezi. Și am jucat! Deci, am făcut bine că am venit la Turda. O să vedeți în albumul de fotografii câte roluri s-au perindat. Bineînțeles, cu perioade mai bune sau mai rele din punct de vedere regizoral, din punct de vedere organizatoric, așa, mă rog, astea au fost timpurile. Și au început să se perinde familia Mugur, tânărul și bătrânul – Vlad și Val – , Aureliu Manea, Ion Dinischiotu, Victor Tudor Popa. Au fost și regizori pe care nu trebuie să îi menționăm. Și eu, crescând în meserie, îmi dădeam seama că nu toți sunt mari, dar n-are importanță asta. Și-am jucat atâția și-atâția ani și-atâtea și-atâtea roluri. Așa s-a-ntâmplat la Turda. Și-am început prin bubuială – compoziție și roluri de vârstă. Cel mai mult am simțit că mă susținea în toată călătoria asta a mea în viață la Turda, Victor Tudor Popa, care era atunci la Național și fusese și directorul nostru; era regizor. De la el am învățat cum trebuie să-mi gestionez emoțiile. La un moment dat, jucam foarte mult dimineața, uneori mergeam în deplasare cu spectacolul pentru copii, iar seara aveam ori spectacol, ori repetiție la piesa pentru a doua zi. Iar spectacolele în deplasare erau multe și grele, cu astea pentru copii se ținea planul teatrului. Și la unul repetam în paralel cu Idolul și Ion Anapoda, un rol foarte frumos și foarte ofertant, foarte dorit de multe actrițe. La un moment-dat am simțit un dezechilibru, eu fiind obosită, regizorul era unul local, nu era... mă rog, nu mă inspira, și eram așa, mai blazată. Am fost inspirată, m-am dus la director, pentru că știam că mă place ca actriță: când mă plăcea îmi zicea Voroncuța, când se supăra pe mine striga Voronca, ca să știu. Și m-am dus la dumnealui și i-am spus: nu-mi mai iese rolul din Ion Anapoda, ceva se întâmplă, l-am luat cu atâta drag și cu atâta emoție și a tăcut, s-a uitat la mine... Am mai fost într-o deplasare, am intrat într-o repetiție, și a venit în sală, pâș-pâș, să nu-l vadă nimeni. Eu eram destul de blazată, și foarte obosită și m-am detașat de rol. L-am spus așa, mai ușor. Și l-am auzit: asta e, Voroncuța, detașează-te și ia-o ca de la început! Atunci am învățat să gestionez munca actorului cu rolul.
- Deci, a fost o școală adevărată!
- Da, absolut! Absolut! Sunt atât de mândră de școala pe care am făcut-o, școala de teatru, că n-aș da-o nici pentru nu știu câte facultăți! Sunt foarte mândră! Și, mai ales, că am mâncat teatru pe pâine, am făcut-o cu tot dragul... Deci, e foarte important, și dacă speli un pahar, să nu-l speli cu ciudă! Că dacă-l speli cu ciudă, îl scapi, se sparge și te tai! E foarte importantă dăruirea cu care vii către profesia ta! Foarte importantă!
- Ne-ar plăcea să ne povestiți puțin despre colegii dumneavoastră – actori, regizori, coregrafi, scenografi, muzicieni, despre oamenii din spatele scenei...
- Cred că și aici am avut norocul, inspirația și ascultarea către Josefina, că am venit la Turda. Să știa că întregului colectivul din Turda i s-a dus vestea cât de generos este și de primitor cu noii absolvenți ai săi, cu toate că cei în vârstă erau ca niște părinți buni, dar mai severi. Cred că am învățat treaba asta, să știm să prețuim pe cel care vine în casa noastră. Nu știu de unde, de acasă, de la conjunctură, așa am învățat. Toți absolvenții care au venit la noi în teatru, s-a adaptat și i-am primit cu brațele deschise, indiferent dacă ne-au înșelat sau nu așteptările. Nu asta conta! Deci, asta a fost. Am învățat și de la cei bătrâni, am acumulat și, la rândul nostru, am fost recunoscuți ca un colectiv care primește cu drag absolvenții, chiar dacă am fost necăjiți câteodată din cauza lor sau... viața e viața, caracterele sunt multe, situațiile vieții sunt multe, nu putem noi să dirijăm, dar am învățat și s-a și dus vestea, ce bine sunt primiți absolvenții la Turda.
- Și așa e și acum!
- Da, vedeți, totuși, că ceea ce se învață din pruncie, din familie, rămâne în timp, se acumulează, crește, și dăruiești mai departe. Despre actori... Smara Marco, Aurel Ștefănescu, Aurel Antoniu, atât de mult am jucat toți că noi nu aveam timp să ne gândim că unul are mai mult și unul mai puțin. Deci, cred că și ăsta a fost un avantaj, că acest colectiv a fost atât de benefic pentru sufletul unui om. Pentru sufletul unui om tânăr. Și să știți că s-a simțit asta, la modul general s-a simțit. Cum spune Blaga, am crescut hrănit de taina lumii.
- Care au fost oamenii care v-au marcat evoluția și care au fost lecțiile mari pe care le-ați învățat de la ei?
- Regizorii Vlad și Val Mugur. De la bătrânul Mugur am învățat ce înseamnă personaje multe pe scenă și mișcarea personajelor. Spectacolele lui au fost ca o pictură, de exemplu, Hagi Tudose a fost ca o pictură în mișcare – costume frumoase... Și, mai ales după ce m-a lăudat că mănânc teatru pe pâine, acolo eram, lângă el. Bătrânul Mugur ne lua pe noi, fetele și ne ducea în sala restaurant, stătea în capul mesei, nouă, fetelor, ne dădea și de mâncat, băieților numai de băut. Și avea bastonul și cu el ne învăța cum trebuie să purtăm într-un restaurant. Să te ferească Dumnezeu ca o clientă domnișoară să fi adresat o cerere chelnerului, că bastonul ăla te reteza la picioare. Deci, am învățat de la (Val) Mugur despre mișcarea personajelor în scenă. De la tânărul Mugur, cu totul diferit, opus, am învățat ce înseamnă ridicarea de cortină la începutul spectacolului. Jucam în Casa Bernardei Alba rolul servitoarei. Eu începeam piesa, primul cuvânt – eu. Mergeam cu spectacolul la București. Și trebuie să încep piesa frecând, spălând o scenă, cu perie, cu apă, cârpă, să o spăl. Și striga din sală: Maia, de tine depinde, cum începi tu, așa demarează spectacolul !. Eram însărcinată cu fiica mea, cu zămislirea mea, Codrina. N-am spus nimic, am spălat, genunchii s-au umflat, n-am zis nimic, am făcut. Smara Marcu, care-l cunoștea pe Mugur s-a dus și i-a spus: bine, mă’, îți bați joc de fata asta, tu nu știi că o dor picioarele, că e însărcinată?!... Nu știu... cine, mi-a spus cineva?! Și a doua zi mă cheamă: De ce nu mi-ai spus?! Ce să spun? Că aștepți un copil! Meștere, dacă vă spuneam, mă lăsați să spăl altfel scena, sau tot așa trebuia să o spăl?... N-are importanță! Și mi-a pus genunchere. Asta e partea veselă. De la tânărul Mugur am înțeles ce înseamnă începutul, demararea în spectacol. Nu știu, mă tot întreb dacă astăzi se mai discută de așa ceva în școlile de teatru.
- Cum a fost să lucrați cu Aureliu Manea?
- Aureliu Manea era mare în gândurile lui, dar eu eram destul de copiliță, nu am înțeles chiar tot. Percepem, intuiam ce vrea. Am lucrat cu el Gaițele, am jucat Zamfira, fata-n casă și, după ce l-am jucat la București, am apărut cronica vremii cu o Zamfiră proletcultistă, deci, așa o Zamfiră am fost. După aceea am înlocuit pe o colegă și am jucat și în Lena, numai Aneta Duduleanu n-am jucat, și Wanda. Dar Aureliu Manea era atât de profund în gândurile lui și spunea... îl intuiam. După aceea am jucat și în Medeea, doica, tot sub regia lui. Îmi pare rău că, poate, acum, cu mintea asta, altfel îl percepeam. Dar atât a fost să fie. Și mă iubea Aureliu Manea, pe vremea acea stăteam în teatru cu fiica mea, până să se construiască blocurile, și, când venea la repetiții, totdeauna îi făceam o bucurie și îl tratam cu ceva. Și mă iubea. Și acum cu fosta lui soție, cu Clara Manea (Labantz), sunt bună prietenă. Fosta lui soție m-a ajutat cu multe lecții de teatru, mereu îi ceream părerea pe scenografie. Poate Aureliu Manea era prea profund, prea elevat, nu l-am prea înțeles. Dar spunea niște lucruri... când îl auzeai povestind... despre teatru...
- Cum a fost relația cu femeile din teatru, colegele actrițe? Cum s-au construit prieteniile?
- Într-adevăr, noi am un grup de fete la Turda cam pe-aceeași perioadă și ne-am împrietenit. Știți cum, jucam atât de mult, că n-aveam timp să ne gândim că tu, colega mea, ai nu știu ce rol... Nu aveam timp. Și eram prietene foarte bune și cu colegii noștri, băieții: Aurel Ștefănescu, despre care s-a auzit, Paul Antoniu. Stăteau împreună în teatru și ne întâlneam la ei și Smara făcea salată și tăiței cu brânză, eu nu știu ce făceam, și... adică am fost prieteni. Și ne împărțeam bucățica de pâine. Cel puțin Smara era o altruistă. După ce am născut fata, am făcut cezariană, mi-era greu să mă deplasez. Fiica, zămislirea mea, Codrina, făcuse ceva roșu-n gât... Smara a venit acasă, a luat-o așa sub braț și s-a dus cu ea la medic. Deci, s-a creat o prietenie. Eu nu țin minte să fi avut invidii în teatru. Jucam foarte mult. Nu am avut timp. Nu știu cum se echilibra întotdeauna, primeam așa roluri, că nici nu ne gândeam la treaba asta. (Maria) Andreea Raicu era mai îndrăzneață și mai sigură de ea, și ea a fost mai, nu că mai dură, mai vehementă cu noi, dar și pe ea o iubeam. Și soarta a decis să aibă doi copii, cu un partener care a părăsit-o. Din punctul ăsta de vedere fiecare aveam genul și locul lui. Smara era cochetă, știa să poarte evantai, știa să poarte rochie clasică. Meșterul, tânărul Mugur o chema pe Smara în Casa Bernardei Alba să învețe fetele să țină evantaiul. Poate și de-asta am avut noroc. Am auzit de invidii, răutăți, dar chiar nu, nimic flagrant. Marcel Iureș și alți actori mari au trecut pragul teatrului și toți au fost primiți cu bună voie și au vorbit de bine despre colectivul nostru. Dar am plecat de tineri, eram foarte tineri, la început. Poate și caracterele noastre așa s-au nimerit, ca să ne acceptăm. Asta a fost. Iar actrițele mai în vârstă, doamna Elena Genaru, care era, pentru noi, o somitate, și cu soțul ei. Avea dumneaei... pe cine plăcea spunea un lucru drăguț, pe cine nu... mai arunca câte o pastilă.
- Care a fost relația cu oamenii din spatele scenei: sufleori, costumieri, regizori tehnici, mașiniști?
- Am avut noroc și cu fondul tehnic: sufleora pe care am avut-o, pe Ana Cosac – puteai să intri într-un rol fără să știi nimic. Și să salvezi un spectacol. Vidi Cosac... De la Vidi Cosac am învățat despre muzica unor spectacole, el mi-a spus că nu trebuie să fie pleonastică muzica cu ceea ce spune pe gură actorul. Ana Cosac, puteai să intri acum într-un rol și să-l faci, așa de bine știa să sufle. Cu mașiniștii... În momentul când se repeta o piesă, iar la arlechin stăteau mașiniștii, succesul era asigurat. Mașiniștii aveau momente pe care le plăceau, pe care le doreau și, la fiecare repetiție, numai îi vedeai că stăteau acolo. Iar hazul cel mare... se făceau repetiții și noaptea, iar la avizier scria: repetiție de noapte fără costum. Erau .... doi bătrăni, în deplasări, diferite condiții. Și ei doi nu intrau în cabină. Stăteau la ușa cabinei, chiar dacă era mai frig, până îi luam eu. Sau Tuța Frăteanu, care era peruchiera teatrului: aveam de dimineață matineu, de exemplu, duminică, și seara spectacol. Noi, după matineu, flu-flu, am plecat, transpirate. Ea te-ntorcea: Hello, doamna, un-te duci?... Te-așeza pe scaun, lua pheonul, te usca, te-aranja și plecai acasă. Dar lasă-mă că am treabă, trebuie să... Lumea iese de la biserică și vă vede pe actrițele teatrului ciufulite? Nu se poate! Așa făcea. Și când veneai la cabină, creioanele dermatograf, acum sunt felurite, le ascuțea cu lama și le punea ca pe soldăței, pe masa de machiaj.
- Ce roluri preferate și ce regrete aveți, ce roluri ați fi vrut să fi făcut?
- Am și regrete, am și regrete. Ca orice actriță de comedie, toată lumea a spus că am haz... am jucat de trei ori la viața mea Chirița, în diferite montări... Sigur că am și roluri de care nu am avut parte. Dar am avut, mai ales acuma, la bătrânețe, am avut parte și de roluri pe care mi le doream foarte mult. Dar asta s-a întâmplat la Lugoj. M-a luat Dan Mirea în spectacolul lui, într-o piesă unde jucam o eroină bătrână, când ea de fapt a fost tânără. Deci, am jucat Fluturi-Fluturi, tot la Lugoj am apucat să joc. Am avut o satisfacție că am jucat și dramă. Regretul meu personal este că nu am apucat să joc Sonia din Unchiul Vanea.
- Ați mai jucat și la Craiova...
- Da, ce mai este important este întâlnirea mea cu Teatrul Liric din Craiova. Când soțul, fiind ofițer de carieră, a fost mutat cu serviciul la Craiova, eu mi-am impus punctul de vedere că nu merg la Craiova decât dacă intru în teatru. Teatrul național avea schema completă. Teatrului liric îi lipseau rolurile de comedie. Și am avut un rol, s-a recreat postul, și, dintr-un foc, am intrat în 4-5 operete. Nu în toate odată, dar așa... Am fost în Lăsați-mă să cânt, Mama Roza, am fost Maica Directoare, Pirambora din Văduva veselă, un rol pe care multe actrițe și l-ar dori. Deci, multe roluri în spectacole de copii: baba Zinca, multe roluri. Și iarăși amintesc de conservatorul din Lugoj, unde am făcut actorie, pian și balet și cât de mult mi-a priit acest lucru. Am intrat în teatrul liric cât de cât cu câteva cunoștințe despre ce înseamnă nota întreagă sau doime sau pătrime, ce înseamnă să intri la mâna dirijorului, și ce înseamnă să ai avantajul să ai glas și ureche muzicală. Am cântat și am jucat la teatrul liric. A fost o experiență... cu totul altă atmosferă decât în teatrul de dramă, cu totul altceva. Colectivele, balerinele, orchestra e cu totul altceva. Și ce credeți că am făcu la Teatrul Liric din Craiova? Și astăzi sunt actori... Am creat o clasă de actorie din corul operetei. Și s-au format câțiva actori care au ieșit pensionari, nu de pe rolul de corist, ci de pe cel de actor. Și ditamai doamna Smarandache Voronca a creat... m-am dus la director și am spus: acest cor trebuie să știe că este într-o operetă personaj – el reprezintă un personaj colectiv, nu fiecare face ce vrea. Și am avut tupeul să mă duc în fața lui. Sigur că nu toți au răspuns, dar s-au ales câțiva care au înțeles ceva. Despre atenția în teatru, despre participarea în scenă, jucau atunci elevele, care nu puteau veni cu unghiile făcute, atâta de mari și, că erau eleve de pension. Și când una uita să-și ia oja, așa ținea mâinile, să nu le văd. Eu totuși am fost binecuvântată, că am învățat atâta, că știu atâta, că pot să le pun în aplicare. Și, asta e pretenția mea. Chiar și colectivul de la Lugoj zice: Doamna Maia, atâta sunteți de pretențioasă... Dar mă acceptă. Când eram mai tânără mi s-a prezis că odată cu apariția primelor riduri vor apărea și primele succese, și uite că așa e... Cea mai mare bucurie a mea este zămislirea mea, Codrina, care e profesoară, directoare de școală acum. Dar culmea e că îi place teatrul și, după mulți ani, face și festivaluri, deci, face teatru. Și odată mi-a spus, mama, totuși, mi-e dor de un rol cu tine pe scenă!
Ioana Toloargă
