Odă afișului de teatru
Spațialitatea arhivei
6 iulie 2022Arhiva ca loc al convorbirii
6 iulie 2022
De-a lungul anilor m-a însoțit o slăbiciune subtilă dar constantă pentru afișul de teatru. Părea că acesta (cel reușit) îmi atrăgea privirea când mă așteptam mai puțin și mă angaja într-un moment de receptare cu un flux propriu și efect divers (contemplare, amuzament, grotesc, șoc, intrigă etc.). Această interceptare se asemăna efectului pe care îl mai observam în dreptul altor câtorva medii, de exemplu: evenimente din cadrul underground/alternativ (concerte, expoziții, slam poetry etc.) sau coperta de carte. Mai târziu m-am oprit să privesc sub lupă și să conștientizez care anume sunt elementele pe care le au în comun toate aceste medii și cum anume reușesc ele să mă întâmpine în instanța mea de privitor (pretențios).
În cadrul instalației TNAMT Digital am avut ocazia să răsfoiesc prin materiale strânse de-a lungul unor decenii întregi din arhivă și mi-a captat atenția evoluția stilurilor grafice prin care au trecut materialele teatrului turdean. M-am gândit o dată în plus la cum se concepeau și se făureau toate aceste materiale (afișe, buletine de sală, programe etc.), înainte de digitalizarea producției de imagine și la cum s-a transformat modul în care gândim, concepem, construim imaginile proporțional cu transformările pe care le-au suferit mediile/tehnologiile cu care lucrăm?
Cu siguranță că o serie de factori socio-economici nu pot fi lăsați pe dinafara unei discuții despre evoluția de stil și calitate a afișului de teatru autohton, însă ele depășesc ceea ce-mi propun aici – anume să arunc o privire duioasă și plină de curiozitate asupra afișului de teatru în ansamblul său, pentru că îi sunt recunoscătoare: ca artist plastic inovația în felul în care alți producători de imagine se raportează la ceea ce concep a fost pentru mine o sursă vitală de apropiere față de artă, ceva ce a făcut ca fascinația și încrederea pe care o am în acestă facultate umansă să se dezvolte fără contenire. Afișul de teatru este o grădină prietenoasă pentru aceste manifestări de experiment și straniu, pe care le și răspândește, le face simplu prezente prin însăși natura lui.
Spre deosebire de fratele său mai mare și mai sucit, afișul de cinematograf subscrie unei convenții destul de rigide care-l face să fie pândit la orice colț de mușcătura usturătoare a clișeului. Pe de altă parte, exponent al unui registru vizual cu totul permisiv, afișul de teatru poate fi în sine un obiect investit cu valoare plastică, mai ales când în făurirea lui sunt angajate studiouri întregi de designeri și ilustratori.
În ce privește metoda de lucru, cel care concepe un afiș de teatru poate face uz de orice corolar vizual dorește (de la tehnici de lucru la concept) atâta timp cât se achită de sarcina de a distila conținutul spectacolului în imaginea care trebuie să-l reprezinte pe străzi – de aici diversitatea minunată și bogăția acestui subgen de sine stătător, tributar unei coeziuni interne de elemente disparate ce se întâlnesc și compun o cheie proprie.
Marele domeniu al posterului s-a născut dintr-o nevoie simplă: transmiterea clară a unei informații într-un mod convingător și care să atragă atenția. Fie că vorbim de posterul de propagandă, de cel cu mesaj politic/social sau despre afișul de eveniment, toate subscriu acestei premize simple care le este inerentă. Afișul de eveniment este menit să obțină participarea privitorului, furnizând informații, și o serie de promisiuni cu privire la conținut, anticipând stilistica, evocând atmosfera, etc.
Una dintre încrengăturile domeniului imaginii grafice care are o legătură directă cu informația/ideea/conceptul este ilustrația. Afișul de teatru nu doar că o permite dar o și încorporează foarte fericit (la fel ca și unele postere de eveniment sau coperți de carte și spre deosebire de posterul de cinema). Afișul de teatru trebuie să fie, dacă reușește, un mic storyteller. Răsfoind arhiva două aspecte mi-au captat atenția imediat: simplitatea materialelor grafice din primul deceniu (perioda anilor ’48 până la sfârșitul deceniului ’50 cu aproximație, a dat materiale imprimate care conțineau text și decorațiuni minimaliste, tributare, însă, unei literații elegante) și explozia de ilustrații și variațiuni, de experiment care au urmat în deceniile următoare (cu apogeu în anii 60-70-80). Încerc să-mi țin într-un frâu critic doza de nostalgie, dar mărturisesc, câte un suspin tot îmi mai scapă – după acele vremuri ale maiștrilor și ale mentoratului de prin ateliere.
A fost interesantă incursiunea pe care am făcut-o în arhiva teatrului turdean și mi-a priit acest prilej de a medita puțin asupra acestui ștrengar obraznic sau galant gentleman care poate fi afișul de teatru, dacă momentul o cere. Nu pot decât să-i urez să continue multă vreme de acum încolo să împânzească străzile, să spună povești, să inspire și să nu se lase, Doamne-ferește, îmblânzit de nici o convenție sau sfiiciune.
Alex Rusu
