Arhivarea și cartografierea trecutului
Instalația performativă Arhiva Artistică TNAMT Digital
6 iulie 2022Spațialitatea arhivei
6 iulie 2022
Am venit la Turda cu întrebări, nu cu răspunsuri, cu toată curiozitatea și cu atenția treze. A urmat un proces tripartit: mai întâi, documentarea din arhivă – deopotrivă surprinzătoare și copleșitoare (pe care o resimt încă doar ca pe un început), generând o parte dintre idei, apoi redimensionarea lor în concepte, odată cu re-cunoașterea spațiilor (care mi se pare, în continuare, o formă de cartografiere a istoriei) și, nu în ultimul rând, asumarea laturii performative, prin colaborarea cu actorii teatrului. Cea mai frumoasă provocare a proiectului a fost, pentru mine, posibilitatea de a accesa toate cele trei direcții sau interese teatrale care mă definesc: pe cea de cercetător, pe cea de dramaturgă și, nu în ultimul rând, pe cea de regizoare.
Procesul, în sine, de digitalizare a arhivei teatrului este necesar, având în vedere nevoile de cercetare actuale și noua lumină pe care o poate aduce în istoria teatrului. Lucrând la articole pentru Dicționarul Multimedia al Teatrului Românesc, am descoperit, in praxis, nevoia reală de a mă putea raporta la arhive digitalizate la care să mi se faciliteze accesul și care să permită un proces complex de documentare.
În altă ordine de idei, imersarea în spațiile din teatru necunoscute publicului ne-a permis tuturor descoperirea unor obiecte, fotografii și crearea unui traseu conceptual, care să se mapeze pe cel concret.
Personal, m-am ocupat de trei spații dintre cele ale instalației performative: în primă instanță, de holul cu balcon. E caracterizat de clar-obscur, la nivel de ecleraj, plin de flori, de prezența oglinzii și de o formă de liminaritate, ca spațiu interstițial, tocmai prin prezența scărilor care conduc spre el, din holul mare, de intrare în teatru și a celor care urcă spre croitorie. De asemenea, am gândit amenajarea spațiului din podul teatrului, care să permită o experiență spectatorială imersivă, dar și de o parte din subsol, aflat dedesubtul scenei și captând universul sonor de deasupra: pașii actorilor, traseele tehnicienilor, montarea și demontarea decorurilor.
1. Feminin și feminist
Repertoriul teatrului din Turda a fost alcătuit, în bună măsură, încă de la origini, din comedii bulevardiere, în care personajele principale feminine respectau tiparul victimei sau pe cel al femeii-obiect de adorație.
În contrapartidă, mulți dintre angajații sau colaboratorii care au marcat parcursul acestui teatru de-a lungul timpului au fost femei: de la sufleori (Rosemarie Leoveanu, Viorica Gallin, ș.a.), peruchiere (Maria Frăteanu, Viorica Malchi), cabiniere, recuzitere (Ana Nyulaș, Aurelia Niculici, ș.a.), croitorese, la actrițe (Carmen Galin și Catrinel Dumitrescu au colaborat cu teatrul turdean), dramaturge (Lia Crișan), scenografe sau executante ale decorului (Marta Deleanu, Iulia Pumnuțiu, Emilia Miron), la regizoare (Ileana Hodiș, Enna Cenariu – asistente de regie artistică) și coregrafe (Gabriela Taub Davaș, de la Opera română din Cluj).
Astfel, am gândit un spațiu dedicat tuturor femeilor care au lăsat urme în arhiva teatrului, de pe scenă sau din spatele ei. El este bivalent: pe de o parte este o instalație, în sine, pornind de la obiectele de arhivă (costume vechi, fotografii din spectacole, tablouri cu actrițe), pe de cealaltă, devine un cadru performativ, prin prezența celor două actrițe: Ingrid Neacșu și Anca Ofelia Markos. Ele pun în dialog fragmente de texte contemporane despre statutul femeii, având în centru obsesia frumuseții, cu partiturile originale și cu versurile de la spectacolul Fata fără zestre (de A. N. Ostrovski, montat la Turda în regia lui Vintilă Rădulescu, în stagiunea 1953-1954), din arhiva teatrului (reinterpretate și însoțite de muzică originală, semnată de Alexandru Condurat), dar și cu mai multe fotografii, cărora le fac reenactment.
Corpul este supratema performace-ului, restructurând relația între persoană și personaj, momentul articulându-se între feminin și feminist, punând accentul pe istoria femeilor care stau în spatele rolurilor și spectacolelor.
corp moale de meduză la lumina soarelui
scârbos ca o piftie face valuri de carne ca niște bube
cresc picioare de niciunde material amorf
mă adâncesc devin translucidă
corp non-autosuficient non-empatic non-corp
nu trăiesc nimic și visez în corp
mă trezesc și mă rog
Dumnezeul meu fără corp e singurul ideal de frumusețe pe care îl accept
o să mă îmbrac în alb și o să mă întind aici
atunci o am ultimul corp dintre corpurile mele de pupă-dragon
Concept și fragmente de texte: Ioana Toloargă (din textele Frumoasă-frumoasă, publicat în revista CUTRA și am 22 și vreau să primesc premiul pentru întreaga carieră, în curs de publicare)
Performeri: Ingrid Neacșu, Anca Ofelia Markos
Univers sonor: Alexandru Condurat (pornind de la partiturile originale, din arhiva teatrului)
2. Podul
Am pornit de la ideea că podul este spațiul în care ajung toate obiectele de care vrem să ne debarasăm, dar pe care nu ne îndurăm să le aruncăm, un loc al tuturor intimităților noastre trecute, peste care se adună praf și straturi de aer cald, dens. Trecuturi diferite se amestecă aici, frumuseți desuete și zgomote ale orașului de dedesubt se aglomerează în spațiul strâmt. Asta se întâmplă și în teatru.
Camera din instalație păstrează dimensiunea întunecoasă și misterioasă a unui pod clasic. Spectatorul intră în întuneric și ascultă. Mai întâi este introdus în atmosfera acestui loc, apoi i se citește un fragment dintr-un caiet-program al arhivei, semnat de un dramaturg. Apoi stă în liniște și se scufundă spațiul, care se va lumina gradual, în cadrul experienței imersive de (auto-)descoperire. La final, deschide oblonul lucarnei și vede unde s-a aflat până atunci. Obiectele din instalație au fost găsite în podul teatrului, astfel că spectatorul trăiește experiența onestă a descoperirii acestui loc: mai întâi prin sunet, în întuneric, apoi în lumină slabă și, în final, în lumina zilei.
Miroase puțin a praf. Și a căldură adunată în straturi, pe acoperișul de tablă. Și a parfumul dumneavoastră. Aerul vi se pare dens, strâns în bulgări care vă apasă, de jur împrejur. E de la întuneric. O să vă obișnuiți... vă mai ia câteva secunde, aș spune. Apoi, o să puteți distinge forme în beznă.
Nu că nu ați ști unde vă aflați... sau ce e acela un pod, dar o să-mi permit o scurtă definiție: Podul este, în mod firesc, bucata izolată de întuneric, delimitată de grinde și de căpriori de lemn, în care adunăm, sub acoperiș, toate obiectele de care nu mai avem nevoie, dar pe care nu ne îndurăm să le aruncăm. Un fel de magazie.
Peste ani, copiii vin și dau peste rochia de mireasă a mamei, în cutiile din pod. Și asta le reamintește că au avut o mamă care a fost tânără și ea. Că au un trecut pe care nu îl cunosc, dar care le aparține. Pare că n-are nicio legătură, dar exact asta se întâmplă și acum: voi sunteți copiii, iar locul ăsta e cutia cu minuni. O listă cu sfaturi utile: unul și singurul – Să mă ascultați, chiar dacă pare că nimic din ce spun nu are nicio legătură...
„Stau emoționat în fața mesei de scris și mă pregătesc să schițez o scurtă autobiografie. De fapt, în clipele astea mi se pare că nici nu am o autobiografie, de exemplu: anul nașterii, anii trecuți, întemeierea familiei, munca. Nu pot spune că mă cunosc îndeajuns. Aș putea spune numai că intuiesc unele însușiri bune: de pildă nu-mi place să mă ocup de mine. O dovedește faptul că am renunțat să scriu poezii și m-am ocupat de alte treburi literare.
În copilărie am visat să devin un om mijlociu tipic. Mi-am dorit întotdeauna ordine, liniște, o viață matură, o slujbă bună, o familie numeroasă și o bătrânețe liniștită. Nu am vrut niciodată să devin pilot. Am dorit să devin funcționar într-un orășel de provincie sau contabil la bancă.
La vârsta de 13 ani am renunțat la slujbele din care să mă pot pensiona liniștit și am început o viață nouă. (...) În privința sărăciei, am fost copil de muncitor, dar în ce privește condițiile de hoinăreală, copil de aristocrat. Mi-a plăcut condiția sărăciei, în adâncul sufletului o iubesc și azi cu adevărat, dar în acele timpuri purtarea mea era caracterizată de o extraordinară îngâmfare. (...) Dacă mă gândesc cu o severă consecvență la viața mea privită din toate unghiurile ajung în fața fenomenului relativității.
N-am putut să văd nimic cu o totală claritate. N-am făcut decât presupuneri, ca un matematician, dar pe tărâmul demonstrațiilor am dat greș.” (Miklos Gyarfas, Caiet program al spectacolului Ce vor îngerii, stagiunea 1969-1970)
Concept, fragmente de text și dramatizare: Ioana Toloargă
Voce și univers sonor: Alexandru Condurat.
3. Dedesubtul scenei
Ne aflăm sub podul scenei, unde zgomotele decorurilor mutate, ale pașilor din repetiții însoțesc spectatorul. Doi performeri prezintă fragmente din ceea ce se află, simbolic, dedesubtul scenei, din ceea ce susține un spectacol: motivații ale dramaturgilor privind rolul textelor lor sau rolul teatrului, în general, fragmente de cronici sau telegrame însoțind coletele trimise teatrului. Cele două actrițe reacționează la zgomotele de deasupra, încât scena devine un personaj în sine, iar atmosfera nu poate fi niciodată recreată identic de la un moment performativ la altul. Totodată, ele interacționează cu videoproiecția realizată de Alina Tofan. Spectatorul este ales de performeri pentru a asuma el însuși rolul de autor al textului pe care îl citește, în final.
Sunt zile în care aerul pare mai transparent și soarele mai strălucitor, în care lucrurile parcă își pierd greutatea lor obișnuită și sunt gata în fiecare clipă să pornească într-o neverosimilă plutire în spații. În astfel de zile, sufletul oamenilor e și el mai ușor, plin de mulțumire pentru ceea ce s-a realizat, gata să guste din plin armonia naturii înconjurătoare, iar setea de viață e mai vie ca oricând. Atunci frumusețea umană devine și mai evidentă și o putem socoti un bun câștigat odată pentru totdeauna. Eroii piesei „Bucătăreasa s-a măritat” trăiesc în aceste zile. Se râde mult, atât pe scenă, cât și în sală. (Referat asupra piesei S-a măritat bucătăreasa, de Anatolîi Sofromov, în regia lui Constantin Leoveanu, stagiunea 1962-1963)
Cu prilejul transmitetrii piesei la radio autorul a transmis următorul material: Prin piesa mea „Ecou îndepărtat” am vrut să le vorbesc oamenilor despre acele urmări ale războiului care întunecă viața noastră mulți ani după ce s-a stins și ultima detunătură de armă. Orașele distruse au fost reconstruite, au fost ridicate din temelii sate noi, au dispărut urmele incendiilor și ale distrugerilor... Dar, ca un tunet îndepărtat ce se aude ca un ecou al bubuiturilor unor tunuri, ce demult au încetat să bată, durerea și amărăciunea izbind iar și iar în inimile oamenilor, amintindu-le că războaiele au răsunet prelung, că ele continuă să chinuiască sufletele oamenilor chiar și în zilele pașnice de după război. (Ecou îndepărtat, Sava Golovaniski, în regia lui Constantin Leoveanu, stagiunea 1960-1961)
Stanislavski – Viața mea în artă, cap. Georges Dadin.
Monografia Teatrului Național Caragiale – Const. Caragiale despre Moilere
4. Aricescu despre Moliere
Cluj 1 februarie 1961.
Rodica Gh. Radu
Dragă Tov. Eggert,
Trimit alăturat niște notițe despre piesă, asta este tot ce am găsit. Expediez de asemenea, volumul Commedia dell arte, pe care vă rog să-l copiați cât mai repede posibil (e un colet separat).
Piesa lui Dostoievski o expediez la sfârșitul săptămânii viitoare.
Rog să-i dați și tov Leoveanu o copie a acestei notițe.
Rodica
(telegramă semnată de Rodica Gh. Radu, face parte din documentele de arhivă care însoțesc spectacolul Vicleniile lui Scapin, de Moliere, în regia lui Constantin Leoveanu, în stagiunea 1960-1961)
Concept și dramatizare: Ioana Toloargă
Performeri: Ingrid Neacșu și Anca Ofelia Markos
Ioana Toloargă
