Tema cercetării a pornit de la cele patru stagiuni succesive ale spectacolului O scrisoare pierdută, de I.L.Caragiale, montat la Teatrul Național Aureliu Manea Turda, privite ca simptom al relației dintre teatru, comunitate și putere. De la un text-canon al literaturii dramatice, spectacolul a fost reluat în contexte istorice diferite, iar lectura acestor montări mi-a permis să observ cum același material poate activa sensuri distincte, în funcție de climatul politic și de nevoile publicului. Cercetarea s-a transformat într-o reflecție asupra tăcerii – nu ca absență, ci ca formă de rezistență culturală.
